Tată, noi mereu am fost stingheri

IMG_8566

Îţi scriu chestia asta, la fel cum Kafka i-a scris tatălui său o epistolă, care nu a ajuns niciodată la el. A venit primăvara şi mi-ar fi plăcut să ma duci în parc ori pe la vreo terasă să-ţi povestesc ce-am făcut în ultima vreme. Că ocupat ai fost toată viaţa ta, nu încape îndoială. Îmi plac oamenii ocupaţi cu un scop, iar ţie nu ţi-a lipsit niciodată scopul. L-am ştiut toţi copiii tăi, de mici, şi ne-am conformat ca în faţa unei fatalităţi (în sensul de destin, nu de împrejurare nefericită).

Vorbind de destin, te-am întrebat odată dacă crezi în el. Ai răspuns evaziv, la fel cum ai răspuns tuturor întrebărilor importante pe care ţi le-am pus de-a lungul timpului. Aa, ai avut totuşi nişte poziţii clare în ceea ce priveşte bărbatul cu care să mă mărit, religia pe care să o îmbrăţişez şi toate câte derivă de aici. Nu că ar mai conta vreo secundă opinia ta despre mine, dar mi-ar gâdila urechiile şi ego-ul să aud că eşti mândru de tot ceea ce am realizat. Oare ai fost în mintea ta satisfăcut vreodată, ori ai simţit în piept acea mândrie părintească, aproape sfântă? Mi-aduc aminte că atunci când greşeam sau atunci când, pur şi simplu, erai tu nervos, îmi spuneai clar cât de jalnică, cât de puturoasă şi cât de pierdută sunt.

Sunt chestii pe care nu le pot uita. De exemplu, obişnuiai să-mi pictezi viitorul în cele mai sumbre culori, ca şi când totul ar fi depins de acele momente în care gura ta frumoasă şi fermă se deschidea şi pecetluia, în ceruri si pe pământ, întreaga mea soartă.  Sau aveai obiceiul să răcneşti şi să te înroşeşti ori de câte ori îndrăzneam să nu fiu de acord cu părerea ta. Bine, asta s-a întâmplat de vreo două-trei ori, în total, şi mi-ai spus imediat că din cauza mea iei pastile de tensiune. Pe moment, am fost extraordinar de tristă şi de hăituită, fiindcă se revărsase asupra-mi o mare responsabilitate. Acum, nu pot decât să mă gândesc cu o melancolie d-aia neîncărcată de sentiment.

Revenind la primăvară, la parc şi la terase. Dar şi dacă m-ai duce, nu aş şti ce să fac cu tine. Aş simţi că eşti un diplomat dintr-o ambasadă, care trăncăne despre nimic, cu speranţa că timpul va trece, ori vreun soldat în haine militare, care pândeşte momentul să mă împuşte. Tată, noi mereu am fost stingheri. N-am putut niciodată să-ţi vorbesc despre ce e în inima mea. În absenţa acestei putinţe, a cărei motivaţie am cunoscut-o doar de curând, ţi-am vorbit despre cu totul alte treburi. Aşa că, dacă te decizi să mă scoţi la plimbare, să ştii că voi fi nevoită să te refuz politicos, fiindcă nu am chef de trăncăneală. De asta am parte foarte des, în viaţa cotidiană.

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>