Viaţa e o călătorie, nu o destinaţie!

IMG_7546

De fiecare dată când mă aplec asupra foii albe de hârtie, mă apucă emoţia. Sunt responsabilă pentru fiecare cuvânt care rămâne, fiindcă prin el voi trăi veşnic şi pentru el sunt gata să îndur suferinţa creaţiei. Nu e lucru de apucat să scrii. E o activitate gravă şi serioasă.

Am stat de vorbă cu mine ieri. Mi-au curs gândurile cele mai profunde şi am înţeles o groază de treburi. M-a lovit în plex ideea genială că eu chiar le-am trăit pe toate.

Am fost fiică, soră mătuşă, verişoară, nepoată, strănepoată, soţie şi mamă.

Am iubit şi am fost foarte iubită. Am urât şi am fost şi mai urâtă. Am trădat fără remuşcare şi am simţit fierbinţeala trădării când mă aşteptam atât de puţin. Am înşelat aşteptările legitime ale unor oameni dragi şi, la rându-mi, am fost târâtă în dezamăgire. Am minţit mult, des, făcând din asta un stil de viaţă. Alţii au făcut la fel pentru mine.

Am stat la masă cu preşedinţi, am vorbit în faţa mulţimilor, am avut puterea în mâini, pe buze şi în suflet, am născocit strategii pentru viaţa altora şi am crezut că sunt un mic zeu. Apoi, am fost nimeni. Şi a trebuit să învăţ smerenia, umilinţa, deşertăciunea tuturor lucrurilor de sub soare.

Am fost angajată, apoi antreprenoare, apoi din nou angajată. Am fost căsătorită. Apoi divorţată. Am călătorit în ţări, am cunoscut culturi diferite, am vorbit limbi străine. Am muncit în afara ţării. Am absolvit facultăţi şi masterate. Mi-am schimbat domiciliul de mai multe ori. Am fost religioasă, apoi de-a dreptul păgână, apoi din nou religioasă pentru ca acum să-l învăţ pe Dumnezeu prin experienţe. Am citit sute de cărţi, am participat la conferinţe bune şi foarte bune. Am cântat, am înregistrat cd-uri şi am scris poezii. Am legat prietenii cu zidari, bucătari, profesori, ingineri, politicieni, doctori, scriitori, artişti, consultanţi, pastori, preoţi, directori, investitori, brokeri, antreprenori, antrenori, şoferi, secretare, casnice, call-center-işti, IT-işti, hostese, contabili. Şi sigur îmi scapă multe alte meserii, de parcă acestea definesc oamenii.

Ce ne defineşte? Simţim încă nevoia să fim definiţi de carieră? Da! De când lumea şi pământul. Vibrează în noi nevoia de validare prin muncă, prin salariu, prin aplauzele colegilor şi ale şefilor.

Să continui povestea asta a mea. Mă aflu într-o gară. Trenurile vin şi pleacă, iar oamenii grăbiţi şi fără sclipire în ochii se urcă în vagoane. Aştept trenul carierei mele, uneori tăcută şi calmă, alteori, panicată. Răbdarea e ceva ce se învaţă cel mai bine în gară. Mă uit des la biletul pe care îl ţin strâns în mână. Îl privesc acum pentru a mia oară: nu are o destinaţie. E printre puţinele bilete din gară cu viciu de tipărire. Suntem totuşi puţini în gară, iar cei care urcă grăbiţi în trenuri au destinaţii ştiute, dar nu neapărat dorite. Mă uit pe furiş la fata din faţa mea. Poartă un palton negru, are cercei lungi din argint şi citeşte din codul civil. Are ochelari cu rame groase şi, dincolo de palton, sigur îi îmbracă coapsele o fusta conică şi elegantă. Ţine cu îndârjire între mâinile fine, cu manichiură french, biletul. Văd literele clar: A V O C A T.

În dreapta mea, un domn se agită vizibil, în timp ce vorbeşte cu o nuanţă de stricteţe, la telefon. Poartă batistă roz cu portocaliu , îmbibată în fire aurii, iar şosetele se asorteatză greşit cu pantalonii. Când a plecat de acasă, şi-a şoptit în oglindă că e un tip excentric, dar nu i-a ieşit, observ cu claritate. Are o servietă din piele de crocodilozaur, asortată cu pantofii. Nu ştiu dacă în lumea bărbaţilor trebuia să facă asta fiindcă, chiar şi în lumea mea, a apus această modă. Bineînţeles că tremur de curiozitate să aflu dacă pe bilet scrie ceea ce-mi dictează intuiţia. Mă ridic pe vârfuri şi observ scriitura uşor grosolană: D I R E C T O R A Ş.

În stânga, un domn îşi deschide un sandviş, pe care îl mănâncă cu poftă. Are un geamantan vechi, cu cifru, în care a îndesat un calculator, creioane şi gume de şters. După ce termină de mâncat, se şterge pe  batista albă, cu pătrăţele, extrasă din buzunarul pantalonilor de stofă ponosită şi, cu un gest firesc, deschide telefonul. Vrea să vadă dacă a crescut preţul la barilul de petrol. Nici măcar nu e nevoie să-i mai văd biletul. Sigur e I N G I N E R.

Soseşte trenul şi urcă fiecare la locul indicat pe bilet. Mă uit pierdută la biletul meu. E gol. Şi mă întreb când voi afla destinaţia mea. Când voi găsi calea spre a-mi atinge potenţialul. Oo, căci îmi simt potenţialul ca un râu care curge şi se tranformă în fluviu, spălând totul în cale. Ce-aş mai putea fi când am fost deja totul?

Trebuie să vă mai spun ceva: noaptea, când gara pare abandonată, ies şi fac ture. Mă duc în zona de blocuri, acolo unde umanitatea se iroseşte. Cine şi-ar fi putut închipui că aceşti oameni nu au plecat niciodată din faţa blocului lor? Că nu cunosc altă viaţă, altă perspectivă, alte idei, alte locuri, alţi oameni. Că în neştiinţa lor sunt atât de limitaţi încât nu cunosc decât Antena 3, gospodăria şi salariul de la sfârşit de lună. Mă duc între ei şi încerc să le povestesc despre gara mea şi despre posibilitatea unor destinaţii, departe de blocuri. Sunt surzi, orbi, dar nu muţi. Toţi au păreri. Despre toate, câte sunt sub lună şi soare. Şi îi ascult cu dragoste fiindcă atât le-a fost dat să cunoscă. Viaţa între blocuri e cea mai tristă. Am trăit şi eu cândva acolo, dar m-am rupt. Am avut acea putere, care lor le lipseşte. Să nu-i judecaţi. Voi reveni noapte de noapte aici fiindcă sunt convinsă că, într-o zi, voi fi capabilă să salvez o viaţă. Şi, dacă doar asta voi fi făcut în întreaga mea existenţă, merită efortul.

Revin dimineaţa în gară şi observ o mişcare inegală, pufoasă şi plină de energie. Seamănă cu marshmallows, cu îngheţata Nirvana cu caramel şi nuci, cu vata pe băţ, mâncată de fiul meu, după ce patinează de zor, cu apa pură, care alunecă pe gâtlejul însetat al călătorului din deşert. Mai seamănă cu primăvara, pe care cu toţii o aşteptăm acum, şi cu decizia lui Dragnea de a face un pas înapoi, lăsând românilor impresia că au câştigat o luptă cinstită. Mai seamănă cu Michelle Obama şi cu Steve Jobs. Mai seamănă cu zâmbetul bebeluşului pe care ţi l-ai dorit ani de-a rândul. Ce e cu acest zumzet cald? Mă uit atentă şi văd feţe noi, pe care nu le-am mai văzut înainte. Mă apropii sfioasă şi sunt surprinsă de veselia şi deschiderea cu care sunt întâmpinată. Nu e nevoie să deschid gura. Oamenii aceştia mă primesc în jurul lor şi-mi dau detalii exuberante. Sunt atât de entuziasmaţi de viaţa lor încât simt că visez. Din obişnuinţă, trag cu ochiul la biletul unei fete cu păr lung, castaniu, cu rimel maro şi fard uşor portocaliu. Are pe buze nuanţa lui Chanel Rouge Coco Shine – Les harmonies de printemps. Poartă cu graţie pantofi roz prăfuit, din colecţia lui Judy Garland’s şi o geantă albă, cu buline negre, peste care e aplicată o fundă mare, culoarea mint. Fusta plisată şi sacoul se încadrează perfect cu moaca ei de maimuţă răsfăţată de soartă. Are lângă ea un geamantan mare şi transparent, compartimentat perfect: într-un colţ sunt împachetate visurile năruite şi speranţele neîmplinite, acoperite în satin, etichetat cu uitare iertată, în alt colţ are obiective şi strategii, în partea din mijloc sunt benzi viu colorate, care unesc toate experienţele acumulate pe parcursul vieţii, toate căderile, toate urcuşurile, absolut toată copilăria, descifrată în mii de coduri, doar de ea ştiute. Într-un buzunar, închis cu fermoar, sunt titlurile unor cărţi. Sunt multe. Sunt mii. Toate reduse în rânduri atent marcate într-o enciclopedie uimitoare.

S-a pregătit fata asta, îmi zic în gând, în timp ce mă apropii să-i cer o carte de vizită. În acel moment, se întoarce către mine, zâmbindu-mi cu dinţii ei frumoşi şi-mi spune aproape şoptit: Merg spre nord. Ştiu exact că acolo vreau să ajung. M-am pregătit intens pentru asta şi, în sfârşit, am aflat răspunsurile.

O întreb cum se numeşte staţia în care doreşte să coboare. Îmi răspunde uimită: Cum adică? Eu urc în tren şi o iau spre nord. Voi coborî în staţia care mă cheamă. Tu unde mergi?

Amuţită, simt cum îmi curg lacrimile destinului pe obrajii obosiţi de aşteptare. Nu le pot opri. Şi nici nu vreau. Mulţimea pufoasă s-a depărtat şi am rămas cu mine însămi. Din nou, doar cu mine însămi. Şi în acest moment simt cum toate răspunsurile se revarsă în mine. Şi simt că viaţa mea e minunată. Că mă pot urca în următorul tren fiindcă mi-am făcut temele, fiindcă am bagajele cu mine, frumos aranjate şi atent comportimentate. Nu am oameni la care să mă întorc, nu datorez nimic nimănui. Sunt liberă! Şi înţeleg, în sfârşit, citatul de pe facebook, găsit de nenumărate ori: Viaţa e o călătorie, nu o destinaţie!

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>