În vârf vor ajunge doar oamenii care muncesc zi de zi pentru visul lor

img_6752

 

Mi-am dat seama că mereu, în decembrie, devenim meditativi cu forţa. De obicei fugim de introspecţie, adăpostindu-ne în compania altor oameni şi făcând tot posibilul să nu rămânem singuri. Ne ajută şi viaţa în sensul ăsta: oraşele sunt aglomerate, la serviciu avem interacţiuni constante,  iar când ajungem acasă avem atâtea de gestionat. Timpul pe care ar trebui să-l petrecem cu noi înşine ne alunecă printre degete şi nu ne supărăm deloc când se întâmplă asta.

Rar mai facem cunoştinţă cu noi înşine. De obicei se întâmplă dimineaţa, în oglinda de la baie, în timp ce ne spălăm pe dinţi. Nu vi s-a întâmplat să vă întrebaţi cine e omul din oglindă? Dar trecem repede peste acest moment ciudat căci trebuie să ajungem la muncă, unde ne aşteaptă cafeaua şi bârfa de dimineaţă. Acolo ne transformăm în fiinţe sociale şi false. Acolo ne construim o mască după bunul plac. Suntem în zona de siguranţă în care analizăm viaţa altora, punând sub lupă fix problemele cu care ne confruntăm noi, dar pe care nu reuşim să le conştientizăm ori să le acceptăm.

Ajungem acasă, în spaţiul în care ar trebui să fim noi înşine, însă ne lovim de discuţii sterile, de feţe morocănoase, de oameni care ne înţeleg greşit (fiindcă nu ştim să comunicăm), de copii rebeli, de soţi plictisitori şi de soţii acre. Şi uite-aşa ne trece viaţa: printre alergătura acasă-job-cumpărături-şcoală-terase-cluburi.

Uităm să ne oprim. Ne amintim răzleţ că anul trecut ne-am făcut nişte planuri pe o hârtie pierdută şi ne bucurăm că n-am mai găsit-o între timp. Erau planuri constructive: voiam să citim o carte pe săptămână, voiam să slăbim 10 kg, voiam să câştigăm mai mulţi bani, ne doream să iubim mai mult, ne propuneam să mergem la sală de trei ori pe săptămână, voiam să uităm iubirile ratate, voiam o altă maşina, ne doream un copil.

Adică nişte chestiuni mărunte pentru care nu e nevoie de muncă. Nu, nu e nevoie să muncim prea mult. Ne e suficient că mergem la muncă de la 9 la 17. Restul orelor sunt pentru TV, odihnă, vase, călcat, mâncat, băut. De ce să ne obosim să creştem? De ce să citim, de ce să mai facem o şcoală, de ce să ieşim din zona aia blestemată de confort? De ce să facem ceva nou? Până la urmă avem o viaţă bună, iar dacă într-o zi va fi să avem mai mult, va cădea norocul peste noi. Suntem uneori atat de puturoşi.

Vrem să avem înainte de a fi, vrem să fim înainte să muncim, vrem să muncim înainte să ştim cu ce scop, vrem să ştim cu ce scop înainte să ne cunoaştem pe noi înşine, vrem să ne cunoaştem pe noi înşine pierzând vremea pe Netflix…

În vârf vor ajunge doar oamenii care muncesc zi de zi pentru visul lor. Dar stai! Noi nu ştim nici măcar ce vis avem. Ne scăldăm în lâncezeală, minţindu-ne că nu avem timp, că ne e greu. Suntem nişte răsfăţaţi.

P.S. Îmi pare rău dacă v-am stricat karma, dar dacă nu vă treziţi, vă va strica viaţa karma de o mie de ori mai tare!

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>