Singurătatea e benefică uneori

img_6782

Am înţeles de curând că, pentru a mă cunoaşte pe mine însămi, am nevoie să fiu singură. Singurătatea aia dureroasă, care îţi strânge inima şi care te face să te cuibăreşti sub plapumă. Am crezut că vârsta pe care o am îmi asigură automat cunoaşterea de sine. Dar nu-i aşa. Căci suntem mereu într-o continuă schimbare, iar dacă rămânem în acelaşi loc cu noi înşine, sfârşim prin a ne pierde. Nu degeaba ne trezim că omul de lângă noi nu ne mai mulţumeşte, copiii nu mai stârnesc în noi acelaşi sentiment matern, iar părinţii ni se par nişte oameni buni, dar străini. Pentru a coborî în noi, avem nevoie de curaj. Acea demnitate şi acel respect faţă de propria identitate, care ne şopteşte blând că avem nevoie de timp şi de spaţiu pentru a creşte pe calea cunoaşterii de sine.

Stau în faţa fricii fără ca văpaia să mă atingă. Pe calea pe care am pornit nu sunt două sensuri şi nici multe lumini. Adesea e răcoare şi întuneric, deseori văd demoni îmbrăcaţi în înger, de multe ori mă simt diferită de tot ce e în jur şi, de puţine ori, înţeleasă în alegerile pe care mi le asum. Dar, dincolo de toate astea, văd pâlpâind lumina renaşterii mele, care mă umple de nădejde. Mă bucur de parcursul acesta greoi, ştiind că pentru toate lucrurile mari e nevoie de răbdare şi de muncă.

Dacă te vei intersecta cu mine prin pădurea bântuită de foamea cunoaşterii de sine, voi şti că eşti în cel mai bun loc de pe faţa pământului. Te voi lua în braţe, îţi voi întipări imaginea în minte şi în inimă, căci ţi-ai meritat acele locuri. Dacă, însă, vei trece cu maşina aia luxoasă pe strada paralelă cu pădurea, voi întoarce doar capul înspre tine, fără să pot face mai mult. Tu mergi grăbit înspre petreceri şi băute, înspre desfrâul lumii ăsteia seci, în timp ce eu merg în genunchi, bătătorindu-mi calea şi sărbătorind orice picătură de sudoare, care-mi părăseşte corpul ăsta trecător.

Am întâlnit în pădure preoţi, traineri, oameni de afaceri, călugări, profesori şi, mai ales, oameni simpli. Oameni care şi-au vândut telefonul scump pentru un raft de cărţi, oameni care au mâncat mai puţin, dar mai sănătos, oameni care au plâns în timp ce alţii au râs, oameni care şi-au pus în rânduială viaţa şi care se pot privi cu mândrie în oglindă. Oameni incompleţi pe drumul completării… Şi ştii ce e ciudat? Nu prea am întâlnit cupluri. Pare-mi-se că ele nu iubesc pădurea. Aleg maşina de fiecare dată. E calea mai rapidă şi mai confortabilă, care ne va duce în acelaşi loc. Am întâlnit un singur cuplu în pădure şi, de atunci, îl tot invidiez. Dar, mai fac un pas şi, la următorul popas, voi întâlni alţi oameni frumoşi, care mă vor ajuta să înlocuiesc invidia cu aprecierea.

Decembrie frumos!

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>