Poveste de vară târzie

10923238_629775530460962_470099794003645838_n

Într-o zi, exasperată de sfârșitul verii și de soarele molatec de septembrie, mi-am trimis inima nemulțumită la plimbare. I-am făcut bagajele (toate) și ne-am despărțit prietenește. I-am urat de bine și am rugat-o un singur lucru: când va găsi ceea ce-și dorește, să revină, fiindcă eu o voi primi cu drag.

De-atunci, soarele s-a îmbătat și a trimis frigul peste omenire, de-atunci zilele s-au lenevit și s-au lăsat scurtate de nopțile întunecate, de-atunci frunzele au dispărut, copacii s-au sluțit și cântecul păsărilor a fost înlocuit de zgomotul infect al centralelor termice. Numai pescărușii au rămas la locul lor căci fie vară, fie iarnă, locul lor e lângă mare.

Stau aici, aproape cuminte, și-mi aștept inima acasă. Probabil că ea încă se află pe strada colindului, acolo unde așteptările și dezamăgirile, împletite ermetic cu împlinirile, fac foc de tabără. Acolo unde iubirea are nume, acolo unde e interzisă tristețea, acolo unde se celebrează pasiunea, acolo unde totul e armonie, chiar dacă regii sunt supărați pe regine.

„Te aștept, când vii?”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>